Suceava rămâne judeţul cu cel mai mare număr de îmbolnăviri de coronavirus şi cu cel mai mare număr de morţi. Dincolo de orice reproş - şi au fost în ultimele zile - medicii care au scăpat neinfectaţi au lucrat până la epuizare pentru a-şi salva pacienţii. Cea mai mare luptă se duce în Terapie Intensivă. Ceea ce urmează e mărturia în exclusivitate pentru Digi24 a unui medic de la Terapie Intensivă, care a fost pe baricade de la început și a văzut cum situația a scăpat de sub control la Suceava.
Medic ATI de la Spitalul Județean Suceava:
„Înainte să fie primul caz la noi, în Suceava, când făceam un plan cu colegii din Terapie şi discutam despre ce necesar am avea nevoie, eram aşa, cumva îngrijorată de tot ce auzeam şi parcă ne pregăteam de o perioadă îngrozitoare, dar nu conştientizam cu adevărat ce va urma.
Primul pacient grav care a venit şi care a necesitat ventilaţie mecanică, atunci ne-am dat seama că a început şi la noi coşmarul. A fost un tânăr de 35 de ani care a stat pe Secţia de Pneumologie şi pentru care am fost solicitată pentru consult de Terapie Intensivă în vederea transferului la Iaşi. El aparent nu era cu nicio comorbiditate, nici măcar obezitate nu avea. Ştiu că evoluţia lui a fost favorabilă.
După aceea a fost aşa, o pantă ascendentă. Fluxul de pacienţi a fost extraordinar de mare, tot mai mulţi colegi şi de pe alte specialităţi erau şi ei simptomatici, cu teste pozitive, deja şi asistenţi, şi infirmieri. S-a redus foarte mult personalul de la noi şi lucrurile au luat-o razna aşa, complet, din momentul ăla.
Prin prisma specialităţii noastre noi suntem pregătiţi pentru ce-i mai rău şi n-avem timp să ne plângem, nu ne plângem, nici nu avem voie să facem asta, dar... per total, aşa, imaginea era un coşmar, efectiv.
La început, nu ştiai de cine să te ocupi mai întâi. Fiind unul singur în tură nu ştiai ce să faci mai întâi. Până ne-am organizat altfel cu turele şi am pus doi oameni în tură ca să fim mai eficienţi.
Simţi că nu mai ai aer la un moment dat. (...) Noi avem tot felul de manevre invazive, care ne solicită cu atât mai mult. E greu! Oricum în viitorul apropiat, vom face şi noi ture mai scurte, pentru că e destul de dificil să rezişti 12 ore în combinezon.
Noi ne facem treaba cât putem de bine sau ... ne facem treaba, la urma urmei. Şi reacţiile nu sunt tocmai pozitive. Critici aduse la adresa medicilor, generalizări, care nu-şi au locul.
Aveam nevoie de o încurajare mai mult decât de o palmă dată. Cred că ar fi fost benefică o încurajare. Cu toate lipsurile care au fost şi cu toată dezorganizarea. Nu a dat niciunul dintre colegii mei, nu a dat niciunul înapoi. Chiar dacă ne expunem şi noi, ne punem viaţa în pericol, niciunul nu a dat înapoi.
În momentul în care ne dezechipăm, din curiozitate ne luăm şi noi saturaţia, să vedem, şi ajunge undeva la 80%. Deci, clar suntem şi noi afectaţi de lipsa de oxigen cât stăm costumaţi.
Şi asistentele sunt puţine. Sunt două asistente la 24 de paturi. Vă daţi seama că numai medicaţia de făcut la fiecare pacient, două infirmiere, de îngrijit atâţia pacienţi.
Legat de starea pacienţilor, ce m-a frapat pe mine sau, nu ştiu, aşa, doar ce am citit foarte mult despre boală, cum se manifestă, simptomatologie, faptul că deşi ei au saturaţia oxigenului foarte mică, ei sunt perfect conştienţi. În condiţii normale, pacienţii cu hipoxemie ar fi comatoşi sau agitaţi. Ei sunt perfect conştienţi. Bineînţeles, nu generalizez, dar sunt câteva cazuri pe care le am aşa în cap.
La noi în Terapie, până în momentul de faţă, majoritatea care ajung, sunt şi tineri, tineri de 40 şi ceva de ani, sunt cu obezitate şi diabet. Sunt comorbidităţile cele mai comune pe care le-am văzut eu. Fără să vrei te ataşezi, fără să vrei te ataşezi de fiecare în parte, fiecare pacient e cu povestea lui, e cu familia lui.
Am avut şi rudele cadrelor medicale de la noi din spital care au decedat şi cu atât mai mult a fost o chestie emoţională foarte puternică şi ne afectează şi pe noi.
Greul de acum începe şi numărul de pacienţi o să fie din ce în ce mai mare şi din cei care sunt deja internaţi, posibilitatea să se decompenseze şi să ajungă la noi în terapie este foarte mare”.
Medic ATI de la Spitalul Județean Suceava:
„Înainte să fie primul caz la noi, în Suceava, când făceam un plan cu colegii din Terapie şi discutam despre ce necesar am avea nevoie, eram aşa, cumva îngrijorată de tot ce auzeam şi parcă ne pregăteam de o perioadă îngrozitoare, dar nu conştientizam cu adevărat ce va urma.
Primul pacient grav care a venit şi care a necesitat ventilaţie mecanică, atunci ne-am dat seama că a început şi la noi coşmarul. A fost un tânăr de 35 de ani care a stat pe Secţia de Pneumologie şi pentru care am fost solicitată pentru consult de Terapie Intensivă în vederea transferului la Iaşi. El aparent nu era cu nicio comorbiditate, nici măcar obezitate nu avea. Ştiu că evoluţia lui a fost favorabilă.
După aceea a fost aşa, o pantă ascendentă. Fluxul de pacienţi a fost extraordinar de mare, tot mai mulţi colegi şi de pe alte specialităţi erau şi ei simptomatici, cu teste pozitive, deja şi asistenţi, şi infirmieri. S-a redus foarte mult personalul de la noi şi lucrurile au luat-o razna aşa, complet, din momentul ăla.
Prin prisma specialităţii noastre noi suntem pregătiţi pentru ce-i mai rău şi n-avem timp să ne plângem, nu ne plângem, nici nu avem voie să facem asta, dar... per total, aşa, imaginea era un coşmar, efectiv.
La început, nu ştiai de cine să te ocupi mai întâi. Fiind unul singur în tură nu ştiai ce să faci mai întâi. Până ne-am organizat altfel cu turele şi am pus doi oameni în tură ca să fim mai eficienţi.
Simţi că nu mai ai aer la un moment dat. (...) Noi avem tot felul de manevre invazive, care ne solicită cu atât mai mult. E greu! Oricum în viitorul apropiat, vom face şi noi ture mai scurte, pentru că e destul de dificil să rezişti 12 ore în combinezon.
Noi ne facem treaba cât putem de bine sau ... ne facem treaba, la urma urmei. Şi reacţiile nu sunt tocmai pozitive. Critici aduse la adresa medicilor, generalizări, care nu-şi au locul.
Aveam nevoie de o încurajare mai mult decât de o palmă dată. Cred că ar fi fost benefică o încurajare. Cu toate lipsurile care au fost şi cu toată dezorganizarea. Nu a dat niciunul dintre colegii mei, nu a dat niciunul înapoi. Chiar dacă ne expunem şi noi, ne punem viaţa în pericol, niciunul nu a dat înapoi.
În momentul în care ne dezechipăm, din curiozitate ne luăm şi noi saturaţia, să vedem, şi ajunge undeva la 80%. Deci, clar suntem şi noi afectaţi de lipsa de oxigen cât stăm costumaţi.
Şi asistentele sunt puţine. Sunt două asistente la 24 de paturi. Vă daţi seama că numai medicaţia de făcut la fiecare pacient, două infirmiere, de îngrijit atâţia pacienţi.
Legat de starea pacienţilor, ce m-a frapat pe mine sau, nu ştiu, aşa, doar ce am citit foarte mult despre boală, cum se manifestă, simptomatologie, faptul că deşi ei au saturaţia oxigenului foarte mică, ei sunt perfect conştienţi. În condiţii normale, pacienţii cu hipoxemie ar fi comatoşi sau agitaţi. Ei sunt perfect conştienţi. Bineînţeles, nu generalizez, dar sunt câteva cazuri pe care le am aşa în cap.
La noi în Terapie, până în momentul de faţă, majoritatea care ajung, sunt şi tineri, tineri de 40 şi ceva de ani, sunt cu obezitate şi diabet. Sunt comorbidităţile cele mai comune pe care le-am văzut eu. Fără să vrei te ataşezi, fără să vrei te ataşezi de fiecare în parte, fiecare pacient e cu povestea lui, e cu familia lui.
Am avut şi rudele cadrelor medicale de la noi din spital care au decedat şi cu atât mai mult a fost o chestie emoţională foarte puternică şi ne afectează şi pe noi.
Greul de acum începe şi numărul de pacienţi o să fie din ce în ce mai mare şi din cei care sunt deja internaţi, posibilitatea să se decompenseze şi să ajungă la noi în terapie este foarte mare”.