Diana și Teodora, liceencele salvează vieți cot la cot cu angajații SMURD între ore de la școală și temele petru acasă

La 18 ani, Diana Cărceanu și Teodora Dudici, două eleve din județul Suceava, și-au făcut din voluntariat un mod de viață. Au ales să salveze vieți, una din „pură pasiune”, cealaltă din convingerea că poate face ceva „folositor” pentru ceilalți, „aducând zâmbete pe chipurile oamenilor”.



Tinerele au un vis comun: să urmeze Medicina! În afară de antrenamentele și intervențiile zilnice, se pregătesc pentru admiterea la facultate și-și gestionează timpul la minut. De doi ani, echipa ISU Suceava a devenit pentru fiecare „a doua familie”, e locul în care merg în fiecare zi, chiar și în timpul vacanțelor școlare.

Cu toate că au un program spartan, Diana și Teo nu au uitat de distracție și hobby-uri. În plus, atunci când agață bocancii militari în cui și uniforma roșie în dulap, cele două domnișoare îmbracă rochii elegante și pantofi cu toc. În doi ani de voluntariat, au participat la peste 300 de intervenții, de la incendii la descarcerări și au învățat că „atunci când pleci la un caz, nu știi unde ajungi”, iar fără curaj și stăpânire de sine nu poți fi voluntar ISU.

De ce ați ales să faceți voluntariat în cadrul ISU Suceava? Aveți în familie „salvatori de vieți”?

Diana Cărceanu: Am ales să fac voluntariat la ISU din pură pasiune și dedicare pentru oameni și pentru bine. De mică, atunci când vedeam ambulanțele sau pompierii că treceau pe stradă, un zâmbet și multe fericire îmi inundau inima și chipul. Știam ce vreau să devin atunci când voi fi mare: medic. Iar medicina de urgență era una dintre opțiunile principale.

Mama mea a fost cea care m-a anunțat că se fac înscrieri la voluntariat la pompieri undeva în luna februarie 2016 și atunci am spus că această este șansa mea și nu trebuie să ratez, iar ceea ce avea să înceapă în lunile următoare avea să devină viitorul meu. Și da, în familia mea există un „salvator”. Un salvator excepțional, unchiul meu, care este medic cardiolog și el mi-a insuflat această pasiune prin tot ceea ce îmi povestea încă de mică, iar atunci când îl vedeam că pleca de la întrunirile de familie sau petreceri pentru că era chemat de urgență la spital, îl priveam cu o admirație și iubire imensă. Consider că dorința aceasta face parte din mine, sufletul și sângele meu.

Teodora Dudici: Am ales să fac voluntariat în cadrul ISU Suceava, deoarece îmi doream să fac ceva folositor pentru cei din jurul meu, să ajut, să pun zâmbete pe chipurile oamenilor. Faptul că îmi doresc o carieră în medicină a fost un motiv în plus să aleg acest voluntariat; zi de zi învăț lucruri noi și le perfecționez pe cele învățate. Nu am în familie salvatori de vieți, dar de mică îmi doream să ajut.


În ce a costat recrutarea? Prin ce probe eliminatorii ați trecut?

Diana Cărceanu: Recrutarea a constat în depunerea unui dosar ce conținea mai multe acte conforme, ulterior acest dosar fiind acceptat. Acesta era prima proba eliminatorie: dacă nu era acceptat dosarul, candidatul nu mai putea activa ca voluntar. Mai apoi, am fost chemați în luna august 2016 la cursuri. Aceste cursuri au fost împărțite în două categorii: legislație și prim-ajutor de bază. La finalul cursurilor, am dat un examen, atât teoretic, cât și practic, pe care l-am promovat cu succes. Această era cea de a doua proba eliminatorie, iar candidații care nu luau examenul, nu puteau deveni voluntari la ISU.

Teodora Dudici: Am aflat despre programul „Salvator din pasiune” și am spus că neapărat trebuie să mă înscriu, simțeam că asta este șansa mea, să încep, încetul cu încetul, să clădesc ceva pentru cei din jurul meu. Recrutarea a constat în alcătuirea unui dosar, un test psihologic, prezentarea de aptitudini, dosar ce urmă să fie studiat de către cei de la ISU. Cu o imensă bucurie, am primit răspunsul afirmativ și în scurt timp am început cursurile. În prima săptămână, am învățat noțiuni și tehnici premergătoare în stingerea incendiilor, dar și despre prevenirea situațiilor de urgență, finalizând cu un examen pe care l-am luat cu zâmbetul pe buze. Simțeam din ce în ce mai mult că sunt pe drumul bun. A doua săptămâna a fost mai solicitantă, dar îmi plăcea. Atunci am învățat, printre noțiuni de biologie, tehnicile de acordare a primului ajutor calificat. Ulterior, am început să vin la unitate și să învăț pe Ambulanță, începând să studiez materialele cu care urma să lucrez.

Ce ați simțit când ați îmbrăcat prima data uniforma roșie cu numele vostru pe etichetă?

D.C.: Împlinirea și fericirea imensă pe care le-am simțit în luna februarie a anului 2017, atunci când am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roșie, nu pot fi comparate cu nimic! Mai ales că așteptarea până la acest moment a fost destul de lungă, de șase luni, deoarece din luna august până în februarie, nu aveam voie să particip la intervenții, timp în care am învățat toate dotările autospecialelor, mi-am perfecționat cunoștințele dobândite la cursuri și, în special, am văzut ce înseamnă o echipă adevărată, am învățat ce înseamnă respectul într-o echipă a cărui țel este de a salva vieți și am început să mă integrez în familia ISU Suceava.

T.D.: Atunci când am îmbrăcat uniforma roșie pentru prima dată, m-au cuprins niște emoții care nu se pot descrie în cuvinte. Simțeam că acesta este drumul meu, că am găsit scopul meu în viață. Și acum, dimineața când mă îmbrac în uniformă, simt același lucru: că mă reprezintă, sunt mândră că pot să o port, dar mai ales, simt că sunt „eu” cu adevărat. Alături de paramedici, atunci când participăm la o intervenție, oamenii din jur ne văd ca pe un tot, un întreg și, normal, își pun speranța în mâinile noastre. Ce bucurie poate fi mai mare decât această? Culoarea roșie reprezintă iubire.


Vă aduceți aminte de primul caz la care ați luat parte?

D.C.: Bineînțeles că îmi amintesc prima intervenție la care am participat! Era într-o zi de februarie, era frig, multă zăpadă și, îndeosebi, multă adrenalină și câteva emoții. Din fericire, nu a fost un caz foarte grav, fiind vorba de un bătrân căzut pe gheață, care avea o fractură închisă. După monitorizare, bărbatul a fost dus la spital și datorită echipei de pe echipajul EPA din acea zi, pacientul nostru a ajuns în stare stabilă la spital.

T.D.: Da! Îmi amintesc cu drag. Era după câteva săptămâni de când începusem să vin la unitate, să învăț Ambulanță, să îi cunosc pe acești oameni minunați. Îmi amintesc în detaliu acea intervenție, inima îmi bătea atât de tare pe drum, dar nu am lăsat să se vadă acest lucru, iar pe chipul meu se putea citi cât de mult îmi doream să particip. Totul s-a încheiat cu bine și după ce pacientul a fost predat în condiții optime la spital, am știut că aceasta este calea mea. Și așa a început totul… Și acum simt, după fiecare intervenție, că fac ceea ce iubesc.

Există vreo experiență mai puternică care v-a marcat?

D.C.: Nu pot spune că există vreo experiență care să mă fi marcat. Fiecare caz este mereu diferit, special în felul său. Am avut oportunitatea de a participa la aproape 300 de intervenții, atât medicale, cât și accidente, incendii, deblocări de uși și multe altele, și la fiecare am cunoscut oameni diferiți, cu afecțiuni diferite și povești diferite. Nu m-a afectat niciodată nici o experiență, nici atunci când am văzut oameni decedați sau politraumatizați în urma accidentelor, deoarece de felul meu sunt o persoană foarte puternică și cu stăpânire de sine.

Știu că nu trebuie să pun prea multe suflet atunci când merg la o intervenție, doar atât încât să arătăm compasiune pacientului nostru și să îi arătăm că este pe cele mai bune mâini, deoarece mai apoi toate se rasfrâng asupra sufletului meu, iar stăpânirea de sine, îndemânarea, profesionalismul și curajul sunt cuvintele care trebuie să primeze în timpul fiecărui caz.

T.D.: Am participat la multe intevenții ce ar fi putut să mă marcheze, dar paramedicii m-au învățat cum să gestionez situațiile și să nu fiu marcată, să dau tot ce e mai bun mereu, dar fără emoții. Atunci când pleci la un caz, nu știi unde ajungi, am avut noroc poate și de faptul că sunt o fire mai puternică. Pentru mine toți oamenii sunt egali, nu există intervenții la care să mă implic mai mult sau mai puțin, la toate concentrarea și munca sunt la un nivel maxim. O intervenție reușită e cea în care toată echipa a dat dovadă de profesionalism și curaj, atunci când știm că am făcut tot ce ne-a stat în putere. Pot să spun că am rămas marcată dar în sensul bun, după o intervenție și anume un accident rutier, atunci când am ajuns la spital și am privit recunoștință din ochii inocenți ai unui copil.

Câte ore de pregătire aveți zilnic și cum arată o zi din viața voastră?

D.C.: În timpul școlii, totul începe dis-de-dimineață, mă trezesc la 6.00, încep orele la 8.00 și termin fie la 13.00, 14.00 sau 15.00. În zilele în care termin mai repede, vin direct la unitate și stau până la ora 18.00-19.00, iar mai apoi merg acasă pentru a scrie temele și a învăța pentru ziua următoare. Dar dacă termin mai târziu, merg la sala mai apoi sau la alergat, deoarece fac și sport. De asemenea, înainte sau după antrenament, există posibilitatea să am în ziua respectivă pregătire, fie la biologie sau la chimie, deoarece vreau să urmez Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.

În schimb, dacă este perioada vacanțelor, vin de dimineață de la 8.00 până seara la unitate. Acestea sunt zilele în care „muncesc”, cum le numesc eu. Dar nu uit și de relaxare, de ieșit cu prietenii, de petreceri sau de o excursie fie cu familia sau cu prietenii. Ei știu despre tot ceea ce fac aici la ISU, mă susțin și sunt mândri de mine. De aceea, nu uit niciodată de ei!

T.D.: Obișnuiesc să merg la unitate după ce ies de la școală, iar în weekend merg de dimineață până seara. O zi din viață mea arată diferit față de cea precedentă sau față de cea care va urma, întrucât mă pregătesc pentru Medicină. Mă trezesc când răsare soarele, uneori înaintea lui, că să pot să îi zâmbesc. De la ora 6.00 , fac o oră sport, apoi merg la școală sau la unitate, dacă este o zi liberă. În timpul săptămânii, petrec în medie cinci-șase ore pe zi la unitate, în weekend mai mult, căci merg de dimineață.

Bineînțeles, învăț pentru admitere și la unitate, mă credeți că acolo rețin cel mai ușor!? Probabil, pentru că mă simt „acasă”. De asemenea, citesc și exersez tehnici de acordare a primului ajutor, căci această este pasiunea mea. La început, am avut emoții, dar am realizat că stăpânesc tehnicile și alături de paramedici, formând o echipă, am curaj și nu mai există acest sentiment. Îmi place foarte mult să citesc și încerc să îmi fac zilnic timp pentru asta. O zi din viață mea este plină de adrenalină, muncă și încununată de zâmbete.

Cum v-au primit „veteranii” de vârstă în rândul lor? Dar echipa ISU „Bucovina”?

D.C.: Toți angajații de la ISU Suceava ne-am primit cu mare căldură în suflet. Nimeni, niciodată, nu s-a uitat urât la noi sau să ne întrebe vreodată: ,„Voi ce căutați aici?”. Ne-au arătat mereu că sunt dornitc să ne învețe din experiența lor, ne-au dat încredere și ne-au învățat că pentru a ne integra într-o echipă și a avea succes în ceea ce facem, trebuie să arătăm respect, dorința de cunoaștere și perfecționare. Toți „veteranii” din cadrul unității sunt prietenii, îndrumatorii și colegii noștri! Familia pompierilor a devenit familia mea.

T.D.: Am fost primită cu brațele deschise, am cunoscut cei mai buni oameni, cele mai sincere inimi. Eu nu cred că există oameni mai curajoși decât pompierii. Ei sunt cei care se luptă cu focul! Ei sunt cei care își lasă problemele la poartă și salvează vieți. Pentru mine, ei sunt a doua mea familie. Uneori, atunci când întră în tură, îi aștept lângă ambulanță, îi privesc cu atât de multă recunoștință. Mă uit cum pășesc spre autospeciale cu dăruire și nu am cum să nu zâmbesc! Pentru mine, ei sunt eroii! Pe lângă faptul că m-au învățat și mă învață mereu lucruri pe linie medicală, mă învață să fiu fericită, să am încredere în mine, să nu îmi pierd speranța și să nu uit niciodată că: „Nihil sine Deo!”. Dincolo de cască, dincolo de bocanci și uniformă... pompierii sunt oameni prețioși, cu un suflet cât cerul de mare.


Aveți emoții și cum vă pregătiți pentru bacalaureat?

D.C.: Nu am emoții pentru bacalaureat. Sunt în clasa a XI-a, am început să mă pregatest atât pentru bacalaureat, cât și pentru admitere, sunt dornică de a învața, am încredere în mine și în cunoșțințele mele. Îmi voi controla cu brio emoțiile în timpul examenelor și sunt sigură că îmi voi atinge țelul.

T.D.: Nu am emoții în legătură cu bacalaureatul și admiterea, întrucât mă pregătesc zilnic și am speranța că totul o să fie bine.


Ce vreți să faceți pe mai departe? Ce facultăți veți urma? Veți continua voluntariatul?

D.C.: Medicina! După primii șase ani de medicină generală, voi alege medicina de urgență, să activez în cadrul echipajelor SMURD, dar și în UPU. Mulți îmi spun că îmi voi schimba opțiunea, iar eu le promit că ne vom întâlni peste ani și voi cobora din ambulanță TIM (Terapie Intensivă Mobilă), fie de pe elicopterul SMURD, fie ne vom întâlni în UPU, iar eu voi fi îmbrăcată în roșu, iar pe spatele meu va scrie MEDIC.

T.D.: Medicina Militară de Urgență, visul meu încă din copilărie de altfel! Voi continua voluntariatul cu bucurie.


Ce sfaturi i-ați da unui adolescent care vrea să vă ia drept exemplu?

D.C.: Unul dintre sfaturile pe care i le-aș da unui adolescent ce dorește să urmeze drumul meu este să facă totul din pură pasiune și dăruire. Nu înseamnă că dacă eu sau altcineva suntem potriviți în ceea ce facem, acest fapt se va plia și pe caracterul său! Dar dacă știe și simte că este făcut pentru așa ceva, că se poate controla și poate fi stăpân pe sine într-o situație de urgență, atunci să își urmeze drumul, să nu ia în considerare gurile rele și să se ambiționeze să ajungă acolo unde dorește!

T.D.: În primul rând, consider că iubirea stă la baza activității de voluntariat, căci noi nu așteptăm nimic în schimb, totul vine din interior, din pasiune, așa că l-aș încuraja să se iubească pe el, iar dacă se iubește pe el, îi va iubi și pe cei din jurul lui! Atunci când ai în sufletul tău iubire, apare o dorința de a o împărtăși, de a ajuta. Nu există sentiment mai frumos decât atunci când știi că poți să ajuți și știi cum! Programul „Salvator din pasiune” vă va învața cum să vă comportați într-o situație de urgență, dar și să preveniți pericolul, veți cunoaște adevărații eroi!


Mai aveți timp de distracții? Mergeți în club?

D.C.: Desigur, am timp și pentru distracții. Nu uit de relaxare, distracție și prieteni. Îmi găsesc timp să organizez cu ei o ieșire, o seară de club sau o excursie. Totul depinde de cum îmi organizez timpul! Sunt o persoană foarte bine organizată, așa încât , la mine nu există nu pot. Pot și vreau să fac tot ceea ce îmi propun!

T.D.: Fiecare persoană percepe într-un mod diferit „distracția”, unele persoane își doresc să se distreze pentru a simți cu adevărat fericirea, merg în cluburi etc. Dar, pentru mine fericirea e altceva. E atunci când văd zâmbet pe chipul unui pacient, când ajung acasă de la unitate și mama e fericită, eu sunt fericită dimineața, de exemplu, pentru că răsare soarele și am o altă șansă pentru a face ceva bun. Distracția se poate diviza în mai multe înțelesuri, dar are la baza sentimentul de bucurie. Prefer să îmi petrec timpul liber citind sau făcând sport. Îmi place mult să călătoresc, să merg la munte. Reușesc să îmbin voluntariatul cu plăcerile mele.


Purtați pantofi cu toc atunci când puneți bocancii în cui? Dar rochițe?

D.C.: Bocancii și uniforma roșie sunt cele care mă definesc când sunt în interiorul unității. Dar în afara ei, sunt feminină și îmi place să port rochițe! Totodată, îmi place să mă îmbrac elegant, să asortez hainele, să fiu mereu machiată și aranjată. În schimb, dacă vine vorba de tocuri, nu pot spune că sunt cea mă mare adeptă acestora. Prefer ceva mai confortabil în care să mă simt bine. Chiar dacă nu sunt foarte înaltă , dar nu mă deranjează, consider că esențele tari se țin în sticluțe mici.

T.D.: Da. La petreceri îmi place să fiu elegantă, dar simplă. Totuși, dau oricând tocurile și rochia pe bocanci și uniformă.


Cum ați defini voi femeia? Dar feminitatea? Se poate impune o reprezentatntă a sexului frumos într-o lume a bărbaților?

D.C.: Femeia este cea mai frumoasă ființă de pe față pământului. Ea poate arăta gingășie, blândețe, iubire, dar și putere și curaj. Feminitatea derivă din caracterul ei puternic, respectuos, arătând că știe cum să se comporte în societate, că știe când să ia cuvântul sau când să tacă, dar și din înfățișarea pe care o arată în fața lumii. Femeia mereu trebuie să fie plăcută, jovială, zâmbitoare, dar și îmbrăcată frumos, aranjată și, mai ales, îngrijită. Și da, consider că o femeie se poate impune într-o lume a bărbaților.

Nu vorbesc acum doar de unitatea pompierilor, ci în general în întreaga lume. O femeie este capabilă de o lua cele mai bune decizii în numele unei echipe, bineînțeles dacă știe cum să privească problema și să ia atitudine. Fiecare Evă este puternică și frumoasă, fiecare poate fi lider și fiecare femeie poate schimba lumea.

T.D.: A fi femeie în armată reprezintă un statut special! Eu mă simt în siguranță când port uniforma și iau exemplu de la doamnele care o poartă cu atât de multă mândrie și curaj. De la femeile care luptă cu focul, de la cele care dau dovadă de profesionalism din punct de vedere medical. Chiar dacă se spune că armata este un mediu specific bărbaților, femeile-pompier dovedesc zilnic că pot face față acestui sistem dur. Mai disciplinate și mai dornice de afirmare, femeile care poartă uniformă de pompier reprezintă cu onoare această nobilă meserie.


La ce desene animate vă uitați în copilărie (poate și acum)? Dar seriale? Exista vreun personaj pozitiv, dornic de a schimba lumea, care v-a marcat?

D. C.: La desene animate, mă uităm destul de des și aveam multe personaje și programe preferate, mai ales Disney Channel, iar emisiunile favorite erau: “Camp Rock”, “Wizards of Waverly Place”, “Hannah Montana” sau “High School Musical”.

T.D.: Urmăresc “Grey’s Anatomy”, “Chicago Fire”, “Chicago Med”, îmi plac foarte mult, îndrăgesc personajele, dar cel mai mult îmi place de Meredith. Este o femeie puternică și cea mai bună în ceea ce face. Am văzut acum câțiva ani filmul „Mâini înzestrate”, este unul din preferatele mele. Protagonistul filmului este un om minunat, dornic să schimbe lumea în bine.

Artist, carte, melodie preferată...

D.C.: Cartea preferată: ,,Fluturi”, de Irina Binder; m-a impresionat prin felul deosebit al autoarei de a vedea lumea, dar și prin modul unic de a scrie.

Cântăreț preferat: Iggy Azalea, deși uneori excentrică, este o artistă talentată și plină de energie!

Melodii preferate: “Savior” (Iggy Azalea), poate e doar o coincidență numele melodiei ce în română înseamnă „Erou”, dar este o melodie antrenantă și cu mesaj puternic Dar , de asemenea, îmi place foarte mult și piesa de la Avicii - “Nights” care transmite ideea dse a nu renunța la visuri, lăsând ceva demn de amintit pe lumea aceasta.

T.D.: Cartea favorită: „Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici, deoarece autoarea reușește sa surprindă războiul din punct de vedere emoțional și psihologic. Citatul meu preferat din carte este: „Dacă mă întrebaţi ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găseşti deodată printre morţi un om viu…” De asemenea, îmi place foarte mult cartea „Toate sfârșiturile sunt la fel”, scrisă de un student la Medicină, român de-al nostru, Andrei Cioată.

Artistul meu preferat :Taylor Kinney, care interpretează rolul lui Severide, unul dintre cei mai buni pompieri din serialul “Chicago Fire”.

Melodia preferată: „Praf de stele”, interpretată de Vița de vie.


Slt. Alin Găleată, purtătorul de cuvânt al ISU Suceava: „Să te hrănești cu bucuria altora, bucurându-i la rândul tău, e tot ce contează !”


De asemenea, am stat de vorbă și cu Slt. Alin Găleată, purtătorul de cuvânt al ISU Suceava, despre importanța voluntariatului ISU.

Care este profilul unui voluntar ISU? Țineți cont de anumite caracteristici fizice și morale?

Pentru a deveni voluntar ISU sunt câteva criterii de selecție, normale, care cer o stare de sănătate bună, atât fizică, cât și mentală, să se încadreze între 16 și 65 de ani și alte câteva cerințe. În ceea ce privește moralitatea lor, în afară de un cazier curat, ne-ar plăcea să avem parte de persoane care au absolvit cea mai înaltă instituție, cea a celor „7 ani de-acasă”... J

Nu putem spune că se ține cont de fizicul voluntarilor. Pregătirea lor va conta ulterior, indiferent dacă au un fizic puternic sau nu, pentru că, spre exemplu, o tânără slăbuță poate foarte ușor, pe de o parte, să bandajeze pe cineva și să oprească o sângerare masivă, iar pe de altă parte, chiar dacă nu are forță, să-i arate cuiva prezent la fața locului cum se execută corect manevrele de resuscitare. Oricum ar fi, acel voluntar este un câștig, atât pentru noi, ca echipă de salvatori, cât și pentru societate, cea din urmă având în acesta un „înger păzitor” care le poate fi în preajmă la nevoie.

Oricum, atunci când cineva își dorește să devină voluntar, să presteze activități în folosul semenilor, necondiționat, acel om este unul frumos sufletește... Să te „hrănești” cu bucuria altora, bucurându-i la rândul tău, e tot ce contează pentru mulțumirea sufletului. Acesta e profilul „mănușă” al salvatorului/voluntarului.


Dacă fiul sau fiica dvs. s-ar înscrie ca voluntar/ă la vârsta adolescenței, care sunt sfaturile pe care i le-ați da?

E o întrebare grea pentru că cei mici ai mei... sunt chiar mici... am două fete de 7 și aproape 5 ani, și un băiat de aproape 3 ani...

Ca să răspund, totuși, la întrebare, trebuie să dau mult timpul în urmă și să mă gândesc ce a însemnat stagiul militar pentru mine. Îmi amintesc peronul plin de tineri, cu valize din lemn în mâini, înconjurați de părinți și de prieteni. Îmi amintesc îngrijorarea părinților, mai ales a mamelor, pentru că le plecau „puii” de-acasă... Evident, îmi amintesc clipele grele din acea perioadă. Dar îmi amintesc și faptul că acel stagiu militar m-a disciplinat. M-a determinat să mă descurc singur și să mă adaptez unor situații de viață pe care nu aș fi avut cum să le întâlnesc în viața civilă. M-a învățat să comunic și să pot să mă integrez într-o societate formată din oameni cu diferite grade de educație. Și sunt multe alte lucruri, despre care am făcut conexiunea mult mai târziu, că am beneficiat de pe urma „armatei”.

Cum, la vârsta adolescenței, copiii tind să devină cât mai independenți, nu știu dacă în strategia mea ar intra sfaturile către ei, în acele momente. Mi-e teamă că vorbele „babacului” nu vor avea efectul scontat. Mai degrabă i-aș lăsa să descopere singuri noutățile, să îi observ cum reacționează în diferite situații de stres și care solicită viteza de reacție și implementarea celor învățate, și apoi aș corecta „din mers” eventualele nereușite... Dar, și aceasta, cu ajutorul colegilor care se ocupă de pregătirea lor. Și, evident, aș fi în permanență lângă ei, să le răspund tuturor întrebărilor și să-i încurajez atunci când vor da, inevitabil, și de greu.

M-ar bucura să îi știu preocupați să facă bine semenilor. Îmi doresc să crească frumos, să învețe ce înseamnă altruismul, și dincolo de ce vor dori să ajungă în viață, eu îmi doresc în primul rând să fie sănătoși, sufletește și trupește. Iar aici, printre pompierii militari, au toate șansele să devină oameni frumoși.

Sursa: a1.ro
Mai nouă Mai veche